Paulo Freire, un pedagog brazilian, scria intr-una din cartile sale (Pedagogia celor oprimati), ca nivelul cel mai avansat al sistemelor opresive este atins in momentul in care marea masa a celor oprimati nu isi mai doreste schimbarea, ba mai mult, perpetueaza un sistem nedrept fata de ei. Este momentul in care oamenii cred despre ei ca sunt lenesi, corupti, hoti, murdari, nu vor sa munceasca ci doar sa se imbogateasca cat mai usor si cat mai repede. Am auzit vorbindu-se despre romani in acest fel prea de multe ori, in tara si in afara tarii. Au fost momente cand si eu am rostit aceleasi cuvinte. Si pentru a rupe acest cerc vicios al "aprecierilor" negative, cred ca este nevoie ca fiecare dintre noi sa recunoastem aspectele pozitive ale comunitatii in care traim, sa ne clarificam perceptiile si sa devenim schimbarea pe care vrem sa o vedem.Nu trebuie decat sa invatam din ceea ce facem bine si totodata din modul in care actioneaza alte comunitati, mai mici sau mai mari, din alte tari. Ce nu stim, putem invata; ce stim foarte bine putem folosi ca baza solida pentru actiunile noastre. Modul in care actionam si ne comportam ii poate inspira pe ceilalti, le poate starni interesul de a participa sau dimpotriva, ii poate face sa respinga actiunile noastre.Important este ca tot ceea ce facem sa fie relevant pentru noi si pentru cei din jurul nostru, sa incepem sa producem schimbarea pe care dorim sa o vedem. Am urmarit o perioada "discutiile" purtate pe blogul tau, atacurile vehemente la persoana, lamentarile in ceea ce priveste ceea ce fac sau mai exact ceea ce nu fac din ceea ce ar trebui sa faca unii si altii... Am inteles, cu dezamagire, ca marea problema a comunitatii este faptul ca se autodefinesc impotriva a ceva si nu pentru ceva. Dupa parerea mea, este o identitate negativa care consuma energie si resurse inutil. Iata de ce nu am participat niciodata la aceste discutii; violenta (chiar si aceea verbala) naste violenta, este una dintre cele mai vechi sintagme in dinamica conflictelor.Este de-ajuns sa punem o singura intrebare de genul "paharul este pe jumatate gol sau pe jumatate plin?" ca sa ne dam seama ca oamenii percep lucrurile in modalitati diferite. Orice conflict poate fi solutionat daca suntem dispusi sa constientizam, nu neaparat sa fim de acord cu, perceptia unei alte persoane. Daca incercam sa ne indepartam momentan de propriile perceptii si sentimente, vom "auzi" cu acuratete sentimentele si nevoile celuilalt.In felul acesta, cred ca am putea sa gasim un teren comun si sa conlucram pentru o solutie.Am vrut, initial, sa-ti trimit acest mesaj prin email (imi dau seama ca m-am cam lungit cu vorba), dar m-am gandit sa-l postez direct sub forma de comentariu... cine stie?! poate sa fie constructiv atat celor care sunt capabili sa foloseasca un limbaj civilizat cand isi exprima opiniile sau ideile, cat si celor care ("orbiti" de propria dreptate) uita cele mai elementare reguli de bun simt.Iar in ceea ce priveste ideile, blogurile, viitoarele monografii, subiecte pentru articole si orice ce altceva util, placut, interesant si folositor pentru comunitate (si aici nu ma refer numai la actiuni pe teme culturale), sunt absolut bucuroasa sa colaborez cu tine si cu oricine doreste sa se implice, evident in masura timpului de care dispunem fiecare.
Ps. o sa am nevoie de cateva zile sa ma refac dupa acest comentariu al Georgiei. Iti multumim pentru exemplul dat. Ma recunosc in cateva din ideile tale si ai perfecta dreptate. Plec capul si promit sa ma redresez si sa imi reevaluez pozitia.
joi, 23 iulie 2009
Poveste cu arome de toamna
Amintirile academicianului Marius Sala legate de Vascaul natal continua in acest numar cu o incantatoare trecere in revista a "marilor pasiuni" care i-au cutreierat sufletul in anii copilariei: culesul nucilor, filatelia, lectura, scoala. Sunt pasiuni care au pregatit si care explica in buna masura cariera viitorului lingvist roman.
In 1952, pe 31 august, parintii mei au fost deportati la Piatra Neamt - unde tatal meu a si murit, dupa doua saptamani.
Cred foarte mult in forta destinului: eu am scapat atunci ca prin minune, plecand de acasa absolut din intamplare. Biblioteca insa a fost dusa la caminul cultural, iar cartile au fost aruncate pe jos si furate ulterior de catre cei mai buni prieteni ai mei. Pe unul dintre ei, fiind astazi mort - mare scriitor, de altfel -, prefer sa nu-l pomenesc. Am aflat mai tarziu, cand am ajuns la Bucuresti, ca le-au dus la talcioc. Daca le-ar fi luat acasa, nu as fi spus nimic.
Nuci, cornuri calde si carte
Cand vorbesc despre universul copilariei mele, nu pot sa fac abstractie de cei doi saci cu nuci pe care le culegeam anual din nucii comunali. Cand era vant le adunam de pe jos, iar cand era vreme frumoasa dadeam cu reteveiul ca sa cada, ceea ce declansa totdeauna un val de discutii, caci nu eram eu singurul copil care facea asta; toamna, nucii comunali se scoteau la licitatie. Imi aduc aminte ca ieseam in zori, pe vant, pe ploaie (cum e vremea toamna), cu felinarul si ma duceam sa culeg nucile, in ciuda protestelor tatalui meu, care nu intelegea de ce faceam asta si ce placere aveam sa ies pe o asemenea vreme.
Vascaul pentru mine a insemnat insa si imaginea mamei, mama "care m-a crescut", cum ii spuneam eu. Aici e locul sa spun ca am avut doua mame. Parintii mei au divortat, eu am ramas cu tatal meu si aveam sase ani cand, dupa patru ani de la divort, el s-a recasatorit cu aceasta femeie, care pentru mine a fost mai mult decat o mama. Tatal meu era diriginte de posta. La noi posta cu ziare venea intotdeauna seara, pe la ora 9.30-10.00. Luam ziarul si il citeam: la inceput literele mari, apoi literele mici, asa incat stiam citi inca dinainte de a merge la scoala.
Vazandu-ma pasionat de lectura, mama, care fusese pedagog la vremea ei, a avut geniala idee sa ma aboneze la doua reviste, "Universul copiilor" si "Curentul copiilor". Ca sa ma atraga inspre lectura, simula un concurs: care dintre noi doi citeste "mai repede" revistele amintite... Isi facea timp pentru educatia mea, desi avea saraca si serviciu la posta, si munca in gospodarie sau la gradina. Ca sa le faca pe toate, se scula dimineata la patru. Impreuna cu bunicul, ea a trezit in mine aceasta pasiune pentru lectura. Imi dadea bani sa-mi cumpar carti, dar imi dadea si bani sa-mi cumpar cornuri. La noi, la Liceul din Beius, se vindeau in pauza cornuri calde foarte bune, facute de omul care tragea clopotul de intrare la lectii. Aveau cornurile acelea un miros de-ti muta nasul din loc. Iar eu, ca sa-mi cumpar o carte in plus, treceam pe acolo, imi umpleam narile de mirosul lor, ma saturam, varam banii in buzunar si plecam mai departe (la cateva zile, cu banii economisiti astfel, mergeam la Libraria Doina). Ii port toata dragostea acestei femei, fiindca fara ea nu stiu ce as fi devenit.
Timbrul de Espana
De mic copil am fost amator de filatelie. Catre aceasta pasiune m-a indemnat si incurajat de asta data tatal meu, care, asa cum spuneam, a fost diriginte de posta si care se ocupase la randul lui cu filatelia. El mi-a spus: "Sa stii ca timbrele sunt foarte importante" si tot el mi-a facut un fel de introducere ideologica despre importanta faptului de a colectiona timbre.
Si am inceput sa le strang. Daca venea cumva vreo scrisoare din strainatate, ma sculam dis-de-dimineata ca sa-l rog pe postas sa-mi dea mie timbrele de pe plicuri. In treacat fie spus, va dati seama cate scrisori din strainatate puteau veni la Vascau. Filatelia este un extraordinar mijloc de imbogatire a cunostintelor! Imi pare rau ca nu am putut s-o conving si pe fiica mea de importanta ei. Capitalele tarilor le-am aflat din timbre. Citeam numele cate uneia dintre ele, luam atlasul, cautam si aflam astfel tara careia ii apartinea si pe unde se afla aceasta. Pe un timbru aparea, de pilda, portretul lui Theodore Roosevelt, pe altul al lui Benjamin Franklin. Deveneam curios sa aflu cine sunt oamenii acestia si luam un dictionar sa ma documentez. In felul acesta am aflat ca primul a fost un presedinte american, iar al doilea a fost inventatorul paratraznetului.
Cea mai interesanta experienta legata de filatelie am povestit-o intr-o conferinta publica. Trebuie sa spun ca ma ocup de limba spaniola (sunt membru corespondent al Academiei Spaniole). Am spus atunci, la acea conferinta, ca prima mea cunostinta spaniola a fost un timbru, parca il vad si acum, cu regele Alfonso al nu stiu catelea, un timbru caramiziu, pe care scria Espana. Eram foarte fericit si le spuneam tuturor ca "am timbru din Espana", fara sa stiu, la varsta aceea frageda, ca deasupra lui n era un semn (n) si ca trebuia sa citesc Espania.
Internist in Beius
In sfarsit, a venit vremea sa ma duc la liceu la Beius, oras vestit pentru scolile sale: doua licee confesionale greco-catolice - unul de baieti, altul de fete - si o scoala normala de fete. Primele doua asezaminte erau mai vechi: Liceul "Samuel Vulcan", pe care l-am urmat eu, fusese creat in 1828, de catre episcopul greco-catolic care i-a dat si numele. M-a impresionat intotdeauna faptul ca majoritatea elevilor erau copii de tarani, cei care s-au evidentiat mai tarziu ca minti luminate fiind dintre acestia. Erau primiti copii indiferent de religie, fiecare scoala avand un singur internat. Mai tarziu s-a deschis cate un astfel de internat si pentru cei de religie ortodoxa. Eram constienti ca am venit aici ca sa invatam, sa ne cultivam, si de aceea iesirile noastre erau doar de doua ori pe saptamana, dupa-amiaza, vreme de maximum trei ore. Pe strada, in oras, mergeam cu "ordul", adica in rand de doi cate doi. Colegii din oras erau mai liberi si puteau merge si in grupuri, motiv de invidie prieteneasca pentru noi, internistii.
La internatul ortodox era o bisericuta de lemn care avea vreo 200 de ani si la care mergeam in fiecare dimineata pentru o scurta slujba. Seara, ne adunam in Silentium, una dintre salile internatului, pentru o si mai scurta slujba, la care participa fie preotul profesor Corneliu Sava, fie preotul pedagog Ioan Negrutiu.
Sursa: http://www.zf.ro/
In 1952, pe 31 august, parintii mei au fost deportati la Piatra Neamt - unde tatal meu a si murit, dupa doua saptamani.
Cred foarte mult in forta destinului: eu am scapat atunci ca prin minune, plecand de acasa absolut din intamplare. Biblioteca insa a fost dusa la caminul cultural, iar cartile au fost aruncate pe jos si furate ulterior de catre cei mai buni prieteni ai mei. Pe unul dintre ei, fiind astazi mort - mare scriitor, de altfel -, prefer sa nu-l pomenesc. Am aflat mai tarziu, cand am ajuns la Bucuresti, ca le-au dus la talcioc. Daca le-ar fi luat acasa, nu as fi spus nimic.
Nuci, cornuri calde si carte
Cand vorbesc despre universul copilariei mele, nu pot sa fac abstractie de cei doi saci cu nuci pe care le culegeam anual din nucii comunali. Cand era vant le adunam de pe jos, iar cand era vreme frumoasa dadeam cu reteveiul ca sa cada, ceea ce declansa totdeauna un val de discutii, caci nu eram eu singurul copil care facea asta; toamna, nucii comunali se scoteau la licitatie. Imi aduc aminte ca ieseam in zori, pe vant, pe ploaie (cum e vremea toamna), cu felinarul si ma duceam sa culeg nucile, in ciuda protestelor tatalui meu, care nu intelegea de ce faceam asta si ce placere aveam sa ies pe o asemenea vreme.
Vascaul pentru mine a insemnat insa si imaginea mamei, mama "care m-a crescut", cum ii spuneam eu. Aici e locul sa spun ca am avut doua mame. Parintii mei au divortat, eu am ramas cu tatal meu si aveam sase ani cand, dupa patru ani de la divort, el s-a recasatorit cu aceasta femeie, care pentru mine a fost mai mult decat o mama. Tatal meu era diriginte de posta. La noi posta cu ziare venea intotdeauna seara, pe la ora 9.30-10.00. Luam ziarul si il citeam: la inceput literele mari, apoi literele mici, asa incat stiam citi inca dinainte de a merge la scoala.
Vazandu-ma pasionat de lectura, mama, care fusese pedagog la vremea ei, a avut geniala idee sa ma aboneze la doua reviste, "Universul copiilor" si "Curentul copiilor". Ca sa ma atraga inspre lectura, simula un concurs: care dintre noi doi citeste "mai repede" revistele amintite... Isi facea timp pentru educatia mea, desi avea saraca si serviciu la posta, si munca in gospodarie sau la gradina. Ca sa le faca pe toate, se scula dimineata la patru. Impreuna cu bunicul, ea a trezit in mine aceasta pasiune pentru lectura. Imi dadea bani sa-mi cumpar carti, dar imi dadea si bani sa-mi cumpar cornuri. La noi, la Liceul din Beius, se vindeau in pauza cornuri calde foarte bune, facute de omul care tragea clopotul de intrare la lectii. Aveau cornurile acelea un miros de-ti muta nasul din loc. Iar eu, ca sa-mi cumpar o carte in plus, treceam pe acolo, imi umpleam narile de mirosul lor, ma saturam, varam banii in buzunar si plecam mai departe (la cateva zile, cu banii economisiti astfel, mergeam la Libraria Doina). Ii port toata dragostea acestei femei, fiindca fara ea nu stiu ce as fi devenit.
Timbrul de Espana
De mic copil am fost amator de filatelie. Catre aceasta pasiune m-a indemnat si incurajat de asta data tatal meu, care, asa cum spuneam, a fost diriginte de posta si care se ocupase la randul lui cu filatelia. El mi-a spus: "Sa stii ca timbrele sunt foarte importante" si tot el mi-a facut un fel de introducere ideologica despre importanta faptului de a colectiona timbre.
Si am inceput sa le strang. Daca venea cumva vreo scrisoare din strainatate, ma sculam dis-de-dimineata ca sa-l rog pe postas sa-mi dea mie timbrele de pe plicuri. In treacat fie spus, va dati seama cate scrisori din strainatate puteau veni la Vascau. Filatelia este un extraordinar mijloc de imbogatire a cunostintelor! Imi pare rau ca nu am putut s-o conving si pe fiica mea de importanta ei. Capitalele tarilor le-am aflat din timbre. Citeam numele cate uneia dintre ele, luam atlasul, cautam si aflam astfel tara careia ii apartinea si pe unde se afla aceasta. Pe un timbru aparea, de pilda, portretul lui Theodore Roosevelt, pe altul al lui Benjamin Franklin. Deveneam curios sa aflu cine sunt oamenii acestia si luam un dictionar sa ma documentez. In felul acesta am aflat ca primul a fost un presedinte american, iar al doilea a fost inventatorul paratraznetului.
Cea mai interesanta experienta legata de filatelie am povestit-o intr-o conferinta publica. Trebuie sa spun ca ma ocup de limba spaniola (sunt membru corespondent al Academiei Spaniole). Am spus atunci, la acea conferinta, ca prima mea cunostinta spaniola a fost un timbru, parca il vad si acum, cu regele Alfonso al nu stiu catelea, un timbru caramiziu, pe care scria Espana. Eram foarte fericit si le spuneam tuturor ca "am timbru din Espana", fara sa stiu, la varsta aceea frageda, ca deasupra lui n era un semn (n) si ca trebuia sa citesc Espania.
Internist in Beius
In sfarsit, a venit vremea sa ma duc la liceu la Beius, oras vestit pentru scolile sale: doua licee confesionale greco-catolice - unul de baieti, altul de fete - si o scoala normala de fete. Primele doua asezaminte erau mai vechi: Liceul "Samuel Vulcan", pe care l-am urmat eu, fusese creat in 1828, de catre episcopul greco-catolic care i-a dat si numele. M-a impresionat intotdeauna faptul ca majoritatea elevilor erau copii de tarani, cei care s-au evidentiat mai tarziu ca minti luminate fiind dintre acestia. Erau primiti copii indiferent de religie, fiecare scoala avand un singur internat. Mai tarziu s-a deschis cate un astfel de internat si pentru cei de religie ortodoxa. Eram constienti ca am venit aici ca sa invatam, sa ne cultivam, si de aceea iesirile noastre erau doar de doua ori pe saptamana, dupa-amiaza, vreme de maximum trei ore. Pe strada, in oras, mergeam cu "ordul", adica in rand de doi cate doi. Colegii din oras erau mai liberi si puteau merge si in grupuri, motiv de invidie prieteneasca pentru noi, internistii.
La internatul ortodox era o bisericuta de lemn care avea vreo 200 de ani si la care mergeam in fiecare dimineata pentru o scurta slujba. Seara, ne adunam in Silentium, una dintre salile internatului, pentru o si mai scurta slujba, la care participa fie preotul profesor Corneliu Sava, fie preotul pedagog Ioan Negrutiu.
Sursa: http://www.zf.ro/
miercuri, 22 iulie 2009
România reprezinta o miza uriasa
*Articolul nu imi apartine, l-am gasit pe un blog pe care il urmaresc*
Istoria are cutezanta sa nu fie originala prea mult timp, ea ramânând tributara unei ciclicitati, din care omul întelept sa înteleaga macar unde a gresit, pentru a-si netezi cararea catre ziua de mâine.
Destinul unei tari mici este, din punct de vedere geostrategic si politic, cam acelasi, daca adaugam aici si ca România se afla exact pe linia mediana care desparte Occidentul de Orient, avem o viziune de ansamblu a mecanismului de care se leaga soarta noastra.
În trecut, eram plastilina pe care o modelau Înalta Poarta si Cancelariile Austro-Ungariei, apoi ne-am vazut sculptati în noroi de catre Moscova, iar astazi, influentele si jocurile de interese se împart intre oficialii americani, rusi, evrei, la care se însumeaza si jocurile oligarhice, mafiote. Sa ma explic, tocmai pentru a da moara la apa detractorilor: Basescu a reprezentat un important vector de putere, si anume administratia presedintelui Bush, inaugurând cu persuasiune axa Bucuresti – Londra - Washington, fiind sustinatorul scutului antiracheta pe teritoriul României, fapt care ne-a mai usurat de presiunea de la Kremlin, ale caror interese, prin Kondiakov, au fost girate de catre gasca lui Adrian Nastase, printr-un balet ciudat cu liberalii Tariceanu, Patriciu si uneori Cosmin Gusa, atât de legat ombilical de reprezentatul, în România, al agentiei de presa Rusia Azi. Interesul economic al Israelului, care urmareste atât achizitionarea, uneori frauduloasa de terenuri agricole, dar si intravilane, precum si o stricta monitorizare a activitatilor arabilor, pe care Ceausescu i-a invitat sa studieze în România, iar astazi majoritatea ministrilor, din Siria, Irak, Libia, vorbesc binisor româneste, se afla în sarcina marelui negociator, numit de un jurnalist în trening Guzganul Rozaliu. Sotia lui Mircea Geoana a fost colega cu Michelle Obama, iar relatia fostului ambasador al României în SUA cu liderii democrati este de notorietate. Nimic nou pe frontul de est, sa ne amintim de Mihai Viteazul si sprijinul otomanilor pentru ocuparea tronului, de fanarioti, de razboaiele mondiale, de apartenenta la Pactul de la Varsovia si de NATO. Sigur, astazi si Uniunea Europeana urmareste sa-si întareasca pozitia de negociator între Rusia, SUA si China, prin dezvoltarea economica a tarilor membre.
În tot acest hatis uneori ocult, exista si forte interne care apara traditia noastra crestina, bogatiile naturale si mostenirea etnogenetica a unor popoare mari ale istoriei. Scitia este miza pentru care romanii, persii, slavii si-au irosit atâtea armate. Suntem o miza mare si ar trebui sa ne reamintim din când în când ca... iubirea de mosie este un zid, care nu se înfioreaza de nici o faima!
http://onoaresipatrie.blogspot.com/
Istoria are cutezanta sa nu fie originala prea mult timp, ea ramânând tributara unei ciclicitati, din care omul întelept sa înteleaga macar unde a gresit, pentru a-si netezi cararea catre ziua de mâine.
Destinul unei tari mici este, din punct de vedere geostrategic si politic, cam acelasi, daca adaugam aici si ca România se afla exact pe linia mediana care desparte Occidentul de Orient, avem o viziune de ansamblu a mecanismului de care se leaga soarta noastra.
În trecut, eram plastilina pe care o modelau Înalta Poarta si Cancelariile Austro-Ungariei, apoi ne-am vazut sculptati în noroi de catre Moscova, iar astazi, influentele si jocurile de interese se împart intre oficialii americani, rusi, evrei, la care se însumeaza si jocurile oligarhice, mafiote. Sa ma explic, tocmai pentru a da moara la apa detractorilor: Basescu a reprezentat un important vector de putere, si anume administratia presedintelui Bush, inaugurând cu persuasiune axa Bucuresti – Londra - Washington, fiind sustinatorul scutului antiracheta pe teritoriul României, fapt care ne-a mai usurat de presiunea de la Kremlin, ale caror interese, prin Kondiakov, au fost girate de catre gasca lui Adrian Nastase, printr-un balet ciudat cu liberalii Tariceanu, Patriciu si uneori Cosmin Gusa, atât de legat ombilical de reprezentatul, în România, al agentiei de presa Rusia Azi. Interesul economic al Israelului, care urmareste atât achizitionarea, uneori frauduloasa de terenuri agricole, dar si intravilane, precum si o stricta monitorizare a activitatilor arabilor, pe care Ceausescu i-a invitat sa studieze în România, iar astazi majoritatea ministrilor, din Siria, Irak, Libia, vorbesc binisor româneste, se afla în sarcina marelui negociator, numit de un jurnalist în trening Guzganul Rozaliu. Sotia lui Mircea Geoana a fost colega cu Michelle Obama, iar relatia fostului ambasador al României în SUA cu liderii democrati este de notorietate. Nimic nou pe frontul de est, sa ne amintim de Mihai Viteazul si sprijinul otomanilor pentru ocuparea tronului, de fanarioti, de razboaiele mondiale, de apartenenta la Pactul de la Varsovia si de NATO. Sigur, astazi si Uniunea Europeana urmareste sa-si întareasca pozitia de negociator între Rusia, SUA si China, prin dezvoltarea economica a tarilor membre.
În tot acest hatis uneori ocult, exista si forte interne care apara traditia noastra crestina, bogatiile naturale si mostenirea etnogenetica a unor popoare mari ale istoriei. Scitia este miza pentru care romanii, persii, slavii si-au irosit atâtea armate. Suntem o miza mare si ar trebui sa ne reamintim din când în când ca... iubirea de mosie este un zid, care nu se înfioreaza de nici o faima!
http://onoaresipatrie.blogspot.com/
Multumim Georgia...de mii de ori,
Astazi intrand pe blogul Georgiei, am citit cateva comentarii printre care unul al unui baiat care traieste in America si care spune: "felicitari pentru articolul cu gratian - pricoliciul de lupi- sunt originar din carpinet si traind acum in usa am regasit frumusetea nepretuita a locurilor natale. multumesc"
In acest moment ma intreb oare cate suflete de oameni originari din zona traiesc in alte tari? Nu vreau sa ma gandesc cate suflete din Romania fac asta...ma limitez totusi la zona noastra.
Mi se pare extraordinar ca Razvan a descoperit frumusetea nepretuita a locurilor natale, acolo departe. Cu totii descoperim frumusetea a ceea ce avem cand incetam sa credem ca "altceva" este mai frumos, cand descoperim ca "al nostru este cel mai frumos" si asta nu numai datorita frumusetilor naturale, ci si datorita amintirilor, traditiilor pastrate in timp, lucrurilor care peste ani si ani ne amintesc ca nu s-a "terminat"...si ca in orice moment putem regasi urme si dovezi vii ale momentelor frumoase, urme ale celor care ne-au invatat cum sa iubim si cum sa fim "oameni intre oameni".
Pretuim ce are vecinul de peste granita, pretuim nimicurile altora si dispretuim ce-i al nostru, prin urmare ne dispretuim pe noi. Inchei cu o intrebare: "Oare cand vom pune pret pe noi si pe ce este al nostru?"
(explicatie: cand spun "dispretuim" ma refer la faptul ca nu avem grija de adevaratele valori ale noastre: oameni, cultura, locuri, etc...stam si ne uitam la o mana de oameni cum calca in picioare TOT).
Avem un pic de noroc, cu persoane ca si Georgia care mai aduna informatii si care se straduiesc si demonstreaza ca se poate, chiar si fara resurse financiare se pot face lucruri frumoase, TREBUIE doar vointa si dorinta.
Stimati consilieri in frunte cu primarul din Vascau, va dorim si azi "hodina placuta".
„Esti cool si daca vorbesti corect"
Marius Sala (n. 8 septembrie 1932, Vascau, judetul Bihor) este unul dintre cei mai cunoscuti lingvisti romani, membru titular al Academiei Romane din 2001, vicepresedinte al ei din 2005.
Din 1994 este si directorul Institutului de Lingvistica „Iorgu Iordan - Al. Rosetti". Este doctor Honoris Causa al Universitatilor din Arad, Craiova, Oradea si Timisoara. Profesor invitat la Universitatile din Heidelberg, Ciudad de Mexico, Koln, Frankfurt, Oviedo, Malaga, Madrid si Udine. Sustine cursuri si seminarii la Universitatea din Bucuresti, Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir" din Bucuresti, Universitatea de Vest si Institutul „Tibiscus" din Timisoara. Redactor responsabil la o serie de lucrari fundamentale: Dictionarul limbii romane, Dictionarul etimologic al limbii romane, Istoria limbii romane, Micul dictionar academic. Este initiatorul si coordonatorul seriilor „Etymologica" si „Limba romana" la Editura Univers Enciclopedic. Din 1990, este directorul Biroului din Romania al Uniunii Latine. A fost, de asemenea, director al Pavilionului Romaniei la Expo '92 de la Sevilla si comisar general al Pavilionului Romaniei la Expo '98 de la Lisabona.
- Domnule academician, mai pune cineva astazi pret pe lingvistica?
- Nu stiu ce sens acordati dumneavoastra termenului „lingvistica». Daca va referiti la folosirea corecta a limbii romane, raspunsul este unul, dar daca va referiti la disciplina al carei obiect de studiu este evolutia istorica a limbii romane si comparatia cu alte limbi (romanice, germanice, slave etc.), raspunsul este altul. Cu privire la primul aspect, limba romana a ajuns sa se „strice", cum ii place sa spuna unui coleg de academie, din diverse motive: multi vorbitori sunt „grabiti", nu mai citesc cartile bine scrise, care constituie modele de exprimare corecta si nuantata, ci doar privesc la televizor, unde se aud texte cu un vocabular limitat, care contin frecvent greseli de limba; altii, dornici sa arate ca stiu o limba straina, folosesc din snobism cuvinte si constructii straine, in special americanisme. Cu privire la celalalt aspect, am remarcat ca nu mai exista un interes real nici pentru istoria limbii noastre, pentru ca putini mai sunt sensibili la ideea ca romana continua latina. O data, cand am vrut sa fac si eu ce faceau reprezentantii Scolii Ardelene, adica sa arat ca romana are o origine „nobila", fiindca provine din latina, una dintre limbile de cultura ale umanitatii, cineva mi-a raspuns pe scurt: „Si ce daca?". Acum ne intereseaza globalizarea.
N-as vrea sa ramanem insa la aceasta imagine sumbra. Am ajuns la concluzia ca, in aceasta lume grabita, lingvistii trebuie sa se adreseze publicului larg cu articole si carti de mici dimensiuni, scrise intr-un stil accesibil. Contributiile mele din revista „Magazin istoric" apar intr-o rubrica numita „Pastila de cuvinte". Constat ca prezinta interes temele privind istoria cuvintelor, „aventurile" cuvintelor, cuvintele calatoare; pentru scrieri de acest fel sunt oprit pe strada si, mai mult, chiar sunt indemnat sa continuu. N-am fost niciodata oprit pe strada pentru studiile mele de fonetica istorica!
- Unde se afla cercetarea romaneasca in acest moment?
- Cercetarea din domeniul lingvisticii se desfasoara mai ales in institutele din Bucuresti, Cluj, Iasi si Timisoara ale Academiei Romane. Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan – Al. Rosetti" din Bucuresti a reusit sa dea lucrarile fundamentale pe care si le-a propus Academia Romana inca de la infiintarea ei, in urma cu 142 de ani. Dictionarul academic, realizat in colaborare cu institutele din Cluj si Iasi, va fi publicat integral pana la sfarsitul anului, cand vor aparea ultimele volume din cele 36 pe care le numara lucrarea. Gramatica limbii romane a aparut in mai multe editii, tinand pasul cu evolutia teoretica si metodologica a domeniului; ultima gramatica academica a limbii romane, in doua volume, este cea din 2005 (cu un tiraj revizuit aparut in 2008). Lucrarile de ortografie elaborate de-a lungul timpului au reflectat diversele reforme ortografice; ultima, cea din 1992, este oglindita in Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic aparut in 2005. In concluzie, putem spune ca limba romana are acum toate lucrarile de baza.
Acestea nu sunt insa singurele lucrari realizate in institutele academice de lingvistica. S-au facut atlase lingvistice si dictionare toponimice; la Bucuresti se elaboreaza o istorie a limbii romane, se fac editii de texte vechi romanesti si dictionare bilingve, se lucreaza la Tratatul de formare a cuvintelor in limba romana (derivarea cu sufixe), se studiaza dinamica limbii romane actuale (aceasta din urma, la fel ca gramatica limbii romane, in colaborare excelenta cu Catedra de limba romana de la facultate).
- Nu poate Academia Romana sa faca presiuni pentru ca limba romana si limba latina sa se studieze mai aprofundat in scoli?
- Academia Romana nu poate face „presiuni" pentru impunerea unor anumite politici didactice. Tot ce putem face este sa oferim „instrumentele" adecvate pentru predarea limbii romane in scoli. Un exemplu recent, in acest sens, este brosura intitulata Esti cool si daca vorbesti corect, o lucrare de cultivare a limbii romane redactata intr-un stil mai degajat (si deci mai atragator) de cativa tineri lingvisti din Bucuresti, care prin grija Ministerului Invatamantului a fost difuzata in toate scolile, spre a fi folosita ca material auxiliar in predarea limbii romane. Cand este vorba de latina, lucrurile sunt mai greu de urnit, desi am aratat care este importanta latinei pentru istoria limbii noastre. Interesul major se indreapta acum mai ales spre stiintele exacte. Este o tendinta care se manifesta si in alte tari.
- Ce va este cel mai aproape de suflet, in afara de lingvistica?
- Am descoperit, acum zece ani, ca pot scrie portrete. In 1999, cand am sarbatorit 50 de ani de la crearea institutului, am facut, intr-un volum editat cu acel prilej, portretele a trei inaintasi: Iorgu Iordan, Al. Rosetti si I. Coteanu. Unii colegi mi-au spus atunci ca am reusit sa surprind si sa descriu cu har particularitatile caracteristice fiecarei personalitati. Pe primii doi i-am prezentat si in discursul meu de receptie la Academia Romana, tinut pe 6 ianuarie 2006 si intitulat Cei doi stalpi ai intelepciunii (urmand modelul lui Plutarh care, in Vietile paralele, i-a prezentat pe Alexandru cel Mare si pe Caesar). Am mai scris si portretele unor profesori, colegi sau prieteni, pe care le-am adunat intr-un volum de Portrete, tiparit in 2006 la Universitatea din Suceava (cea de-a doua editie, aparuta in 2007, cuprinde 47 de portrete). In ultimii doi ani, la aniversari sau cu prilejul unor triste comemorari, am mai scris vreo 15 portrete. Constat acum ca adeseori, cand intalnesc o persoana interesanta, sunt tentat sa-i schitez portretul. Cred ca intr-o buna zi o sa-mi fac si un autoportret!
- Cu mai bine de cinci ani in urma ati publicat, mai multe saptamani la rand, o seama de Confesiuni in Ziarul de Duminica. Alaturate altora, cand vor aparea acestea intr-un volum?
- Am facut, intr-adevar, mai multe „confesiuni" in cursul anilor, in interviuri sau cu ocazia acordarii titlului de doctor Honoris Causa la unele universitati. M-am confesat si la Academia Peruana, la primirea mea ca membru corespondent (in 2005). Confesiunea in care m-am implicat sufleteste cel mai mult este cea din discursul de receptie la Academia Romana amintit, cand am aratat ce datorez celor doi mari maestri ai mei, Iorgu Iordan si Al. Rosetti. Despre amandoi am vorbit si in doua mici seriale: Calatorind in viata cu Al. Rosetti (in „Magazin istoric" 2004, numerele 446-453) si Calatorind in viata cu Iorgu Iordan (in „Magazin istoric" 2005, numerele 460-465). Nu m-am gandit sa le adun intr-un volum. Acum, cand imi sugerati ideea, imi dau seama ca cei doi maestri ai mei ar aparea aproape in fiecare text. Fara ei n-as fi devenit ceea ce sunt astazi. Ramane insa sa gasesc editorul dispus sa publice astfel de texte.
- Ati publicat, cu ani in urma, un volum uimitor, care se intituleaza „Aventurile unor cuvinte romanesti". Care credeti ca este cuvantul care a avut cea mai fascinanta aventura?
- Ma bucur ca ati caracterizat cu adjectivul uimitor primul volum din cele doua intitulate Aventurile unor cuvinte romanesti. Ele sunt, alaturi de cartea De la latina la romana, cele in care am pus mult suflet cand le-am scris.
As da doua exemple de situatii interesante. Primul se refera la faptul ca patru cuvinte romanesti provin, la originea indepartata, din acelasi cuvant grecesc tarziu, si anume pyxis „cutie": boxa „despartitura, compartiment" ajuns la noi din fr. box „boxa la teatru sau la grajd", bucsa „captuseala metalica in interiorul unui butuc de roata" luat din ucraineana (buksa), busola venit la noi din fr. boussole si pusca imprumutat din maghiara.
Al doilea exemplu se refera la istoria cuvantului latinesc verbum „cuvant", care s-a pastrat izolat doar in unele dialecte romanice. Locul lui a fost luat de parabola, imprumutat din greaca, care la inceput a indicat actiunea de a pune un obiect alaturi de altul, deci de a face o comparatie. In textele crestine vechi (mai ales in Evanghelii), termenul era folosit pentru a denumi alegoriile, comparatiile prin care Hristos isi preda invataturile. Parabola a ajuns sa insemne „cuvantul" lui Hristos si apoi s-a extins la sensul de „cuvant", in general. Lat. parabola a devenit fr. parole, it. parola, sp. palabra. Este exemplul clasic pentru a arata influenta latinei crestine asupra latinei. In romana nu s-a transmis acest cuvant, pentru ca in secolul 5, cand apar textele crestine cele mai importante, legaturile dintre fosta provincie Dacia si restul latinitatii slabisera. Avem, in schimb, cu acest sens un alt cuvant latinesc, conventus, „adunare, reuniune", care in Occident n-a fost mostenit, ci imprumutat din latina ecleziastica, cu sensul de „manastire": fr. couvent, it., sp., port. convento. Evolutia de sens din romana, de la „adunare" la „cuvant", dat fiind ca termenul cuvant este mostenit din latina, se gaseste si in alte limbi balcanice (neogreaca, albaneza, bulgara, sarba); este deci un fapt balcanic.
- Ne puteti vorbi si de planurile de viitor?
- Voi continua colaborarea lunara la cele doua reviste de istorie „Magazin istoric" si „Historia", pentru ca am convingerea ca lingvistii (si numai ei) trebuie sa coboare in agora si sa explice publicului larg de unde vine limba noastra, care este originea cuvintelor romanesti. Am constatat ca prin materialele din cele doua reviste pot face acest lucru. Din aceeasi dorinta, de a continua lucruri incepute, pregatesc pentru la toamna al treilea volum din seria Aventurile unor cuvinte romanesti. Sper ca o sa va placa la fel de mult. Adun material si pentru un alt volum de portrete. In toamna acestui an va aparea, la Editura Meronia, un volum cu un titlu sugestiv: Cuvintele – mesagere ale istoriei; in el ma ocup mai ales de cuvinte romanesti. Nu pot sa nu anunt o surpriza: voi participa activ la inaugurarea unei noi serii numite „Viata cuvintelor", la care vor colabora cativa colegi de-ai mei. Primele doua volume vor aparea, sper, la targul de carte din toamna, publicate de Editura Humanitas.
Vorbind despre proiecte, nu pot uita marile lucrari colective ale Institutului pe care il conduc. Este vorba, in primul rand, de reluarea redactarii primelor litere (A-C, F-L) din Dictionatul-tezaur al limbii romane, care au fost elaborate la inceputul secolului trecut, la Cluj, de echipa condusa de S. Puscariu si care trebuie sa fie aduse la zi din punctul de vedere al informatiei si al metodei, pentru ca Dictionarul academic sa devina o lucrare unitara. Zilele acestea, conducerile celor trei institute s-au reunit si au decis ca literele A si B sa fie elaborate la Bucuresti, litera C la Iasi si literele F-J la Cluj.
La Bucuresti, am initiat un Tratat de istorie a limbii romane, conceput in trei volume, care va fi gata, intr-o prima forma, la sfarsitul acestui an. Sper ca intr-un viitor interviu sa-l pot prezenta. Tot la Bucuresti am inceput un dictionar etimologic, al carui prim volum (A-B) va fi gata pentru tipar la sfarsitul anului.
Aceste trei lucrari, in care sunt implicat ca redactor responsabil, nu sunt singurele la care se lucreaza in Institut. La celelalte sunt, cum le place unora sa spuna acum, manager. Despre ele, cu alt prilej.
- Ultima intrebare poate fi indiscreta: de care dintre cartile dvs. va simtiti cel mai atasat?
- Cartea De la latina la romana ocupa acest loc privilegiat. Este o carte pe care am scris-o din intamplare. Mi s-a cerut sa redactez o istorie a limbii romane pentru a fi inregistrata pe casete audio; era conceputa ca un pandant la caseta despre istoria romanilor spusa de domnul Neagu Djuvara. Dupa ce am scris-o dintr-o suflare, in 2-3 saptamani, am aflat insa ca nu mai era dorita (gurile-rele zic ca unora nu le-a placut persoana mea). Amicul care mi-a cerut-o mi-a „dat voie" sa o public daca gasesc un editor. Ma bucur ca mi s-a dat aceasta idee, fiindca din proprie initiativa n-as fi indraznit sa scriu o istorie a limbii romane. In aceasta noua perspectiva, am inceput sa-mi pun problema stilului: era un text redactat pentru a fi ascultat, nu citit. Am adoptat deci stilul unei povestiri facute pentru persoane care nu stiu aproape nimic despre limba romana. Am folosit fraze scurte, clare, fara paranteze. Nu are nicio nota de subsol. Am ales exemplele cele mai evidente. Cand am citit textul, m-am bucurat ca am putut da asa ceva. Era ca un copil din flori! Ma bucura faptul ca volumasul acesta de 160 de pagini, ce cuprindea insa experienta mea de patru decenii, a fost tradus in 6 limbi: franceza (1999), spaniola (2001), japoneza (2001), italiana (2004), engleza (2005) si greaca (2008).
Sursa: http://http://www.zf.ro
Mai multe despre Marius Sala http://ro.wikipedia.org/wiki/Marius_Sala
joi, 16 iulie 2009
De ce sa fim corecti?
Traim intr-o societate corupta, o societate plina de oameni care nu vor decat sa fie bogati si daca se poate cat mai repede si prin cat mai putina munca, lucru care ne face sa fim avizi si nebuni. Nu tinem cont de nimic, suntem rauvoitori, calomnianti cu cei ce ne inconjoara, parca avem venin in varful limbii.
Toate acestea le facem din frica, frica de a nu fi altii mai sus decat noi, frica de a nu ramane in urma, frica de faptul ca s-ar putea ca, copii nostri sa nu fie la fel de destepti ca si ai vecinului, etc.
Furia si rautatea se nasc in momentul in care ne este frica de ceva.
Am analizat un pic ceea ce inseamna sa fii corect si incorect in viata de zi cu zi si va scriu concluziile mele.
Spre exemplu suntem atrasi de oameni care au o anumita putere si influenta (primarul, doctorul, notarul) tocmai pentru ca le atribuim lor o parte din ceea ce nu ne vedem in stare sa facem sau ceva ce in mod normal un om care nu ne cunoaste nu ar face-o pt noi, pt ca nu ar fi ceva corect.
Cum te simti cand cineva nu este corect fata de tine? Strangi din dinti? Ti-ar place ca sa poti sa faci dreptate si iti vine sa mori cand ai dreptatea in mana si o poti dovedi insa datorita incorectitudinii altora esti dat la o parte. Oare cum ar fi lumea daca toti am incerca sa fim mai corecti? Fata de noi, fata de vecin, fata de absolut orice!
Prin faptul ca sustinem incorectitudinea nu facem decat sa ajutam la cresterea acesteia, a coruptiei, a nedreptatii.
Ne lasam atrasi cu totii in cercul vicios al rautatilor, al puterii si al influentelor, crezand ca asa vom creste in viata. Minciuna! Crestem prin ceea ce suntem noi.
Sprijinind si tacand in momentul in care se comit ilegalitati/incorectitudini in jurul nostru nu facem decat sa ajutam la cresterea si inmultirea acestui gen de evenimente, iar intr-o zi chiar noi vom avea parte de unul sau de ce nu de mai multe.
De ce am spus toate acestea? Pentru ca sigur multi dintre cei care citesc acest articol au fost martori (sau victime) a unui “eveniment” nedrept/ilegal/incorect.
Ce ati facut in acel moment? Ati reclamat dreptatea sau ati tacut spunandu-va in gand "ehh! las ca n-o fi foc!" sau "asa e in Romania"
Pic cu pic se face plin...Plin in buzunarul celor carora nu le pasa decat de ei, si nu sunt capabili sa vada mai mult decat ziua de azi si de maine, incapabili sa se gandeasca la cum va arata viitorul copiilor lor sau de ce nu al familiilor lor.
Credeti ca o persoana careia nu ii pasa daca e corect sau nu ce face el in acel moment, ii va pasa maine de faptul ca tu i-ai fost "caine credincios" sau ai tacut cand el si-a "facut plinul"?
Oameni buni hai sa intelegem odata pt totdeauna ca binele celuilalt este si binele nostru, deci hai sa nu mai tacem in fata nedreptatilor, in fata “pacatului” celor slabi si nedrepti.
V-am scris din suflet, si o sa va mai scriu, atat cat va fi nevoie.
Toate acestea le facem din frica, frica de a nu fi altii mai sus decat noi, frica de a nu ramane in urma, frica de faptul ca s-ar putea ca, copii nostri sa nu fie la fel de destepti ca si ai vecinului, etc.
Furia si rautatea se nasc in momentul in care ne este frica de ceva.
Am analizat un pic ceea ce inseamna sa fii corect si incorect in viata de zi cu zi si va scriu concluziile mele.
Spre exemplu suntem atrasi de oameni care au o anumita putere si influenta (primarul, doctorul, notarul) tocmai pentru ca le atribuim lor o parte din ceea ce nu ne vedem in stare sa facem sau ceva ce in mod normal un om care nu ne cunoaste nu ar face-o pt noi, pt ca nu ar fi ceva corect.
Cum te simti cand cineva nu este corect fata de tine? Strangi din dinti? Ti-ar place ca sa poti sa faci dreptate si iti vine sa mori cand ai dreptatea in mana si o poti dovedi insa datorita incorectitudinii altora esti dat la o parte. Oare cum ar fi lumea daca toti am incerca sa fim mai corecti? Fata de noi, fata de vecin, fata de absolut orice!
Prin faptul ca sustinem incorectitudinea nu facem decat sa ajutam la cresterea acesteia, a coruptiei, a nedreptatii.
Ne lasam atrasi cu totii in cercul vicios al rautatilor, al puterii si al influentelor, crezand ca asa vom creste in viata. Minciuna! Crestem prin ceea ce suntem noi.
Sprijinind si tacand in momentul in care se comit ilegalitati/incorectitudini in jurul nostru nu facem decat sa ajutam la cresterea si inmultirea acestui gen de evenimente, iar intr-o zi chiar noi vom avea parte de unul sau de ce nu de mai multe.
De ce am spus toate acestea? Pentru ca sigur multi dintre cei care citesc acest articol au fost martori (sau victime) a unui “eveniment” nedrept/ilegal/incorect.
Ce ati facut in acel moment? Ati reclamat dreptatea sau ati tacut spunandu-va in gand "ehh! las ca n-o fi foc!" sau "asa e in Romania"
Pic cu pic se face plin...Plin in buzunarul celor carora nu le pasa decat de ei, si nu sunt capabili sa vada mai mult decat ziua de azi si de maine, incapabili sa se gandeasca la cum va arata viitorul copiilor lor sau de ce nu al familiilor lor.
Credeti ca o persoana careia nu ii pasa daca e corect sau nu ce face el in acel moment, ii va pasa maine de faptul ca tu i-ai fost "caine credincios" sau ai tacut cand el si-a "facut plinul"?
Oameni buni hai sa intelegem odata pt totdeauna ca binele celuilalt este si binele nostru, deci hai sa nu mai tacem in fata nedreptatilor, in fata “pacatului” celor slabi si nedrepti.
V-am scris din suflet, si o sa va mai scriu, atat cat va fi nevoie.
miercuri, 15 iulie 2009
Aspecte...ciudate!
"Munţii noştri aur poartă/Noi cerşim din poartă-n poartă..."
(Oare Eminescu vorbea doar despre aurul din munţii României?)
Oare întâmplător imnul României se numeşte "Deşteaptă-te Române!"?
Oare despre ce fel de deşteptare este vorba?
*Adrian Baciu
(Oare Eminescu vorbea doar despre aurul din munţii României?)
Oare întâmplător imnul României se numeşte "Deşteaptă-te Române!"?
Oare despre ce fel de deşteptare este vorba?
*Adrian Baciu
marți, 14 iulie 2009
Alexandru Andritoiu, poetul de Vascau
- nascut in 08.10.1929 la Vascau
- scoala primara in localitatea natala
- studii secundare la Beius
- 1961, scoala de literatura “Mihai Eminescu”
- studii universitare filologice la Cluj si Bucuresti
- redactor la "Contemporanul", "Luceafarul", "Gazeta literara" si altele, redactor sef la "Familia" de la primul numar pana in 1989
- volume de versuri publicate: "In tara motilor se face lumina" (1953), pentru care a primit Premiul de Stat in anul 1954, "Dragoste si ura", "Deceniul primaverii", "Cartea de langa inima", "Portile de langa aur", "Constelatia lirei", "Varful cu dor", "70 de simetrii", "Pe drumul meu", etc.
- decedat in 01.10.1996 la Bucuresti
.....................................................................................
"Nu exista scriitor calificat dupa locul in care traieste. Scriitorul este unul care da posibilitatea cititorului sa intre intr-o lume aparte, pe care n-o traieste in cotidian." (Alexandru Andritoiu)
In vremurile strans conditionate ideologic si politic in planul ideilor, dar si in cel al vietii materiale, Alexandru Andritoiu, "poet cu har si ins carismatic, deci o captura cu atat mai pretioasa pentru regimul comunist care-l folosea din plin si de care se folosea deopotriva" (dupa cum scria despre el Gheorghe Grigurcu), a fost un conducator abil al revistei "Familia", stiind sa-si foloseasca sarmul, perspicacitatea, arta compromisurilor si intuitia valorilor.
Andritoiu a avut abilitatea de a aduce in redactia revistei scriitori de reala vocatie: Ovidiu Cotrus, Nicolae Balota, Gheorghe Grigurcu, Radu Enescu, etc.
"Alexandru Andritoiu avea si darul de a combina fara efort cuvintele si de a face fraze elegante, asa cum altii, cu o gratie innascuta, executa de la prima incercare orice pas de dans" (Alex. Stefanescu). Poezia sa nu contine aproape niciodata elemente in stare genuina, desprinse direct din realitate, ci, inaintea de a fi integrate in creatia lirica, sunt supuse unui proces de purificare si de-dramatizare. Poetul marturisea fara ezitare aceasta preferinta: "Cea mai frumoasa luna e in lac, / Cel mai frumos luceafar e pe mare, / si canta cel mai sincer pitpalac / nu-n pomi, ci-n amintiri si in uitare. / Cea mai frumoasa luna e in lac". (Arta poetica)
Intr-un articol mai vechi al revistei Familia, Valentin Chifor scria despre poet: "Andritoiu, Orfeu modern, socotea desigur poezia un mijloc de salvare a fiintei. A slujit-o neostoit cu sufletul sau de trubadur modern".
*Articol preluat din: http://www.carpinet.net/
Alexandru Andritoiu - Departe
Departe, zilele precare
ca regii dacilor s-au stins -
un veac izbeste, altul doare
în trupul-mi subtiat si nins.
Din vîrsta mea, epistolare
fragmente cad pe-un lut întins,
poate spre oameni, sau spre fiare
în mod gresit sau dinadins.
Durerea mea-n sintagma este
ca nimeni nu-mi mai da de veste
pe unde sînt si ce mai fac.
Si, decadent, ma cred un flaut
în jurul caruia ma caut
de dupa cîntece. Si tac.
- scoala primara in localitatea natala
- studii secundare la Beius
- 1961, scoala de literatura “Mihai Eminescu”
- studii universitare filologice la Cluj si Bucuresti
- redactor la "Contemporanul", "Luceafarul", "Gazeta literara" si altele, redactor sef la "Familia" de la primul numar pana in 1989
- volume de versuri publicate: "In tara motilor se face lumina" (1953), pentru care a primit Premiul de Stat in anul 1954, "Dragoste si ura", "Deceniul primaverii", "Cartea de langa inima", "Portile de langa aur", "Constelatia lirei", "Varful cu dor", "70 de simetrii", "Pe drumul meu", etc.
- decedat in 01.10.1996 la Bucuresti
.....................................................................................
"Nu exista scriitor calificat dupa locul in care traieste. Scriitorul este unul care da posibilitatea cititorului sa intre intr-o lume aparte, pe care n-o traieste in cotidian." (Alexandru Andritoiu)
In vremurile strans conditionate ideologic si politic in planul ideilor, dar si in cel al vietii materiale, Alexandru Andritoiu, "poet cu har si ins carismatic, deci o captura cu atat mai pretioasa pentru regimul comunist care-l folosea din plin si de care se folosea deopotriva" (dupa cum scria despre el Gheorghe Grigurcu), a fost un conducator abil al revistei "Familia", stiind sa-si foloseasca sarmul, perspicacitatea, arta compromisurilor si intuitia valorilor.
Andritoiu a avut abilitatea de a aduce in redactia revistei scriitori de reala vocatie: Ovidiu Cotrus, Nicolae Balota, Gheorghe Grigurcu, Radu Enescu, etc.
"Alexandru Andritoiu avea si darul de a combina fara efort cuvintele si de a face fraze elegante, asa cum altii, cu o gratie innascuta, executa de la prima incercare orice pas de dans" (Alex. Stefanescu). Poezia sa nu contine aproape niciodata elemente in stare genuina, desprinse direct din realitate, ci, inaintea de a fi integrate in creatia lirica, sunt supuse unui proces de purificare si de-dramatizare. Poetul marturisea fara ezitare aceasta preferinta: "Cea mai frumoasa luna e in lac, / Cel mai frumos luceafar e pe mare, / si canta cel mai sincer pitpalac / nu-n pomi, ci-n amintiri si in uitare. / Cea mai frumoasa luna e in lac". (Arta poetica)
Intr-un articol mai vechi al revistei Familia, Valentin Chifor scria despre poet: "Andritoiu, Orfeu modern, socotea desigur poezia un mijloc de salvare a fiintei. A slujit-o neostoit cu sufletul sau de trubadur modern".
*Articol preluat din: http://www.carpinet.net/
Alexandru Andritoiu - Departe
Departe, zilele precare
ca regii dacilor s-au stins -
un veac izbeste, altul doare
în trupul-mi subtiat si nins.
Din vîrsta mea, epistolare
fragmente cad pe-un lut întins,
poate spre oameni, sau spre fiare
în mod gresit sau dinadins.
Durerea mea-n sintagma este
ca nimeni nu-mi mai da de veste
pe unde sînt si ce mai fac.
Si, decadent, ma cred un flaut
în jurul caruia ma caut
de dupa cîntece. Si tac.
vineri, 10 iulie 2009
HONNOR ET PATRIAE
*Articolul nu imi apartine, l-am gasit pe un blog pe care il urmaresc*
Sa ne indreptam atentia, putin asupra Romaniei si mai ales asupra acestui pamant generos care zamisleste viata, in fiecare samanta. Cred cu tarie, ca daca ne-am nascut aici, inseamna ca o parte a menirii noastre este sa reintoarcem patriei ceva din nenumaratele bunuri pe care le ofera, deopotriva si celui bun si celui rau. Poate ca ne-ar ajuta celebrul discurs al lui Kennedey care rostea in fata poporului sau, celebrul indemn: „ sa nu ne mai gandim la ce ne ofera noua aceasta tara, ci ce suntem noi in stare sa-i oferim”. Da...astepatarea fara actiune este drama lui Godot.
Putem incepe, prin a ne respecta cultura, traditiile, natura si semenii. Apoi am putea sa-i intelegem pe stramosi, dar mai ales setea lor pentru LIBERTATE
Sursa: http://codulluioreste.blogspot.com
Sa ne indreptam atentia, putin asupra Romaniei si mai ales asupra acestui pamant generos care zamisleste viata, in fiecare samanta. Cred cu tarie, ca daca ne-am nascut aici, inseamna ca o parte a menirii noastre este sa reintoarcem patriei ceva din nenumaratele bunuri pe care le ofera, deopotriva si celui bun si celui rau. Poate ca ne-ar ajuta celebrul discurs al lui Kennedey care rostea in fata poporului sau, celebrul indemn: „ sa nu ne mai gandim la ce ne ofera noua aceasta tara, ci ce suntem noi in stare sa-i oferim”. Da...astepatarea fara actiune este drama lui Godot.
Putem incepe, prin a ne respecta cultura, traditiile, natura si semenii. Apoi am putea sa-i intelegem pe stramosi, dar mai ales setea lor pentru LIBERTATE
Sursa: http://codulluioreste.blogspot.com
Hai mai bine sa...
Hai mai bine sa ne bucuram de ce avem si sa nu visam cu ochii deschisi la oameni dornici de schimbare, la primari interesati de problemele orasului, la consilieri cu "bun simt"...povesti oameni buni, mai bine ii dam pe gat o palinca ca ne mai adoarme cheful de a-i lua la intrebari...si ne adoarme si sentimentele...ranite de indiferenta crancena.
Cu dor...
Cu dor cautand pe internet informatii am gasit pagina brutariei din Vascau.
O surpriza destul de placuta...bravo lor, cel putin stim ca avem o brutarie in Vascau.
Ca altceva mai avem? PRIMAR si echipa de consilieri "competenti" pregatiti si dispusi sa lupte pt ORASUL nostru.
http://www.brutariavascau.ro
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)