joi, 23 iulie 2009

Poveste cu arome de toamna


Amintirile academicianului Marius Sala legate de Vascaul natal continua in acest numar cu o incantatoare trecere in revista a "marilor pasiuni" care i-au cutreierat sufletul in anii copilariei: culesul nucilor, filatelia, lectura, scoala. Sunt pasiuni care au pregatit si care explica in buna masura cariera viitorului lingvist roman.

In 1952, pe 31 august, parintii mei au fost deportati la Piatra Neamt - unde tatal meu a si murit, dupa doua saptamani.
Cred foarte mult in forta destinului: eu am scapat atunci ca prin minune, plecand de acasa absolut din intamplare. Biblioteca insa a fost dusa la caminul cultural, iar cartile au fost aruncate pe jos si furate ulterior de catre cei mai buni prieteni ai mei. Pe unul dintre ei, fiind astazi mort - mare scriitor, de altfel -, prefer sa nu-l pomenesc. Am aflat mai tarziu, cand am ajuns la Bucuresti, ca le-au dus la talcioc. Daca le-ar fi luat acasa, nu as fi spus nimic.

Nuci, cornuri calde si carte
Cand vorbesc despre universul copilariei mele, nu pot sa fac abstractie de cei doi saci cu nuci pe care le culegeam anual din nucii comunali. Cand era vant le adunam de pe jos, iar cand era vreme frumoasa dadeam cu reteveiul ca sa cada, ceea ce declansa totdeauna un val de discutii, caci nu eram eu singurul copil care facea asta; toamna, nucii comunali se scoteau la licitatie. Imi aduc aminte ca ieseam in zori, pe vant, pe ploaie (cum e vremea toamna), cu felinarul si ma duceam sa culeg nucile, in ciuda protestelor tatalui meu, care nu intelegea de ce faceam asta si ce placere aveam sa ies pe o asemenea vreme.

Vascaul pentru mine a insemnat insa si imaginea mamei, mama "care m-a crescut", cum ii spuneam eu. Aici e locul sa spun ca am avut doua mame. Parintii mei au divortat, eu am ramas cu tatal meu si aveam sase ani cand, dupa patru ani de la divort, el s-a recasatorit cu aceasta femeie, care pentru mine a fost mai mult decat o mama. Tatal meu era diriginte de posta. La noi posta cu ziare venea intotdeauna seara, pe la ora 9.30-10.00. Luam ziarul si il citeam: la inceput literele mari, apoi literele mici, asa incat stiam citi inca dinainte de a merge la scoala.
Vazandu-ma pasionat de lectura, mama, care fusese pedagog la vremea ei, a avut geniala idee sa ma aboneze la doua reviste, "Universul copiilor" si "Curentul copiilor". Ca sa ma atraga inspre lectura, simula un concurs: care dintre noi doi citeste "mai repede" revistele amintite... Isi facea timp pentru educatia mea, desi avea saraca si serviciu la posta, si munca in gospodarie sau la gradina. Ca sa le faca pe toate, se scula dimineata la patru. Impreuna cu bunicul, ea a trezit in mine aceasta pasiune pentru lectura. Imi dadea bani sa-mi cumpar carti, dar imi dadea si bani sa-mi cumpar cornuri. La noi, la Liceul din Beius, se vindeau in pauza cornuri calde foarte bune, facute de omul care tragea clopotul de intrare la lectii. Aveau cornurile acelea un miros de-ti muta nasul din loc. Iar eu, ca sa-mi cumpar o carte in plus, treceam pe acolo, imi umpleam narile de mirosul lor, ma saturam, varam banii in buzunar si plecam mai departe (la cateva zile, cu banii economisiti astfel, mergeam la Libraria Doina). Ii port toata dragostea acestei femei, fiindca fara ea nu stiu ce as fi devenit.

Timbrul de Espana
De mic copil am fost amator de filatelie. Catre aceasta pasiune m-a indemnat si incurajat de asta data tatal meu, care, asa cum spuneam, a fost diriginte de posta si care se ocupase la randul lui cu filatelia. El mi-a spus: "Sa stii ca timbrele sunt foarte importante" si tot el mi-a facut un fel de introducere ideologica despre importanta faptului de a colectiona timbre.
Si am inceput sa le strang. Daca venea cumva vreo scrisoare din strainatate, ma sculam dis-de-dimineata ca sa-l rog pe postas sa-mi dea mie timbrele de pe plicuri. In treacat fie spus, va dati seama cate scrisori din strainatate puteau veni la Vascau. Filatelia este un extraordinar mijloc de imbogatire a cunostintelor! Imi pare rau ca nu am putut s-o conving si pe fiica mea de importanta ei. Capitalele tarilor le-am aflat din timbre. Citeam numele cate uneia dintre ele, luam atlasul, cautam si aflam astfel tara careia ii apartinea si pe unde se afla aceasta. Pe un timbru aparea, de pilda, portretul lui Theodore Roosevelt, pe altul al lui Benjamin Franklin. Deveneam curios sa aflu cine sunt oamenii acestia si luam un dictionar sa ma documentez. In felul acesta am aflat ca primul a fost un presedinte american, iar al doilea a fost inventatorul paratraznetului.
Cea mai interesanta experienta legata de filatelie am povestit-o intr-o conferinta publica. Trebuie sa spun ca ma ocup de limba spaniola (sunt membru corespondent al Academiei Spaniole). Am spus atunci, la acea conferinta, ca prima mea cunostinta spaniola a fost un timbru, parca il vad si acum, cu regele Alfonso al nu stiu catelea, un timbru caramiziu, pe care scria Espana. Eram foarte fericit si le spuneam tuturor ca "am timbru din Espana", fara sa stiu, la varsta aceea frageda, ca deasupra lui n era un semn (n) si ca trebuia sa citesc Espania.

Internist in Beius
In sfarsit, a venit vremea sa ma duc la liceu la Beius, oras vestit pentru scolile sale: doua licee confesionale greco-catolice - unul de baieti, altul de fete - si o scoala normala de fete. Primele doua asezaminte erau mai vechi: Liceul "Samuel Vulcan", pe care l-am urmat eu, fusese creat in 1828, de catre episcopul greco-catolic care i-a dat si numele. M-a impresionat intotdeauna faptul ca majoritatea elevilor erau copii de tarani, cei care s-au evidentiat mai tarziu ca minti luminate fiind dintre acestia. Erau primiti copii indiferent de religie, fiecare scoala avand un singur internat. Mai tarziu s-a deschis cate un astfel de internat si pentru cei de religie ortodoxa. Eram constienti ca am venit aici ca sa invatam, sa ne cultivam, si de aceea iesirile noastre erau doar de doua ori pe saptamana, dupa-amiaza, vreme de maximum trei ore. Pe strada, in oras, mergeam cu "ordul", adica in rand de doi cate doi. Colegii din oras erau mai liberi si puteau merge si in grupuri, motiv de invidie prieteneasca pentru noi, internistii.

La internatul ortodox era o bisericuta de lemn care avea vreo 200 de ani si la care mergeam in fiecare dimineata pentru o scurta slujba. Seara, ne adunam in Silentium, una dintre salile internatului, pentru o si mai scurta slujba, la care participa fie preotul profesor Corneliu Sava, fie preotul pedagog Ioan Negrutiu.

Sursa: http://www.zf.ro/

Un comentariu:

Vascau Bihor Romania spunea...

Georgia, acesta este ultimul articol pe care l-am gasit despre d-l Sala. Mai sunt si altele, dar cred ca ar fi interesat sa ne ofere si altele...poate reusesti sa ii iei un interviu...