Altarul de neclintit

Fiindca piatra de altar nu s-a mai lasat clintita un pas, Biserica romano-catolica din Vascau a fost construita la marginea orasului

Altarul de neclintit

Nu e nevoie de prea mult spirit de observatie ca sa bagi de seama ca biserica romano-catolica din Vascau e altfel. Nu e, ca toate bisericile, in inima asezarii. Lacasul de cult religios e pozitionat ciudat, pe o coasta de deal, parca ar sta in mijlocul unui drum ce coboara dinspre munte.

Putini stiu insa povestea Bisericii catolice din orasul de la poalele Muntilor Codru Moma, biserica ridicata la 1744, pe locul vechii topitorii de fier din oras. Insa oricine poate sa vada ca altarul bisericii, sculptat in marmura neagra, filigranata multicolor, cu coloane zvelte, este o bijuterie aproape necunoscuta a artei religioase din judetul Bihor.
Bunicuta bisericii…pare ca e bunicuta bisericii. De 50 de ani, femeia isi dedica o parte din timpul ei ingrijirii lacasului de cult. Pentru ea nu conteaza ca orasul mai are azi doar patru familii de credinciosi romano-catolici, nici ca preotul vine de departe sa slujeasca, doar duminica si in zilele de sarbatoare. Pentru femeia ai carei bunici au venit din toate colturile Imperiului – poloni, italieni, romani – conteaza ca biserica bunicilor ei este inca acolo si, atunci, cineva trebuie neaparat sa ii poarte de grija. „Nu se vede ca ne ocupam de ea numai patru familii, asa-i? Parca am fi patruzeci“, spune femeia de 80 de ani, asteptand o confirmare, cu nerabdare aproape copilareasca.
Intr-adevar biserica, renovata in urma cu cativa ani de nemti, urmasi ai celor care au plecat de mult din Vascau, e ca o mica bijuterie. Straluceste de curatenie. A fost pictata sub consilierea unui artist de la Vatican. Dar mai presus de toate astea, altarul ei e cu totul special, are povestea lui, pe care Maria Herman o spune mai departe, asa cum e stiuta de peste 250 de ani.
Pana aici!
Altarul bisericii romano-catolice din Vascau e sculptat intr-un singur bloc, imens, de marmura neagra, strabatuta, din loc in loc, ca de niste firicele colorate de linii albe si rozalii.
„Au adus piatra cu boii si cu caii, legati cu funii si streanguri. Au tras-o de sus, din munte. De-aici mai departe, insa, nu a fost chip sa o miste, oricat de mult
s-au opintit si oameni, si animale“, povesteste Maria Herman.
Femeia spune ca, mai intai, a fost sculptat altarul, apoi biserica s-a zidit in jurul lui. Maria Herman stie ca biserica a fost ridicata din banii unui inginer austriac, foarte bogat. „A venit aici pentru marmura. N-a mai plecat. Cand a ajuns batran, nu avea pe nimeni, nici sotie, nici copii. A zis ca, daca moare, vrea sa faca ceva care sa ramana, din neam in neam. A facut biserica asta sa-l tina minte lumea”.
Se pare ca ctitorul s-a ingrijit special sa aleaga marmura, dintr-una dintre carierele aflate la mica distanta de orasul cunoscut pentru calcarele sale nobile. Si tot ctitorul a fost cel care ar fi cumparat peticul de pamant de unde altarul nu a mai vrut sa plece.

Capul de turc
Actele oficiale spun insa ca biserica s-a construit prin grija si obladuirea contelui Nicolae Csáky, episcop romano-catolic al Oradei. Daca el, sau magnatul austriac, e adevaratul ctitor al bisericii, nimeni nu mai poate sa spuna astazi, cu siguranta. Fapt este ca, in partea de jos a altarului, straluceste, in toata splendoarea sa de odinioara, blazonul contelui-episcop. Fiindca efigia nobiliara arata, in centrul ei, capul retezat al unui turc purtator de turban, timpul si oamenii locului au tesut o legenda in jurul acestei imagini. …povesteste ca „pictura” aminteste de o invazie a turcilor care au venit sa praduiasca zona, insa s-au ratacit prin padurile invecinate si au murit sub coasele si topoarele localnicilor.
Cu sau fara atacuri turcesti, indiferent daca altarul, sculptat dintr-o bucata, a ramas acolo sau a fost dus pe coasta aceea suie de deal, povestile bisericii catolice din Vascau sunt tot atat de frumoase ca si lacasul insusi. Povestile acestea trebuie spuse, asa cum locurile acelea trebuie vazute fiindca nimeni nu poate sti pana cand va mai putea Maria Herman sa marturiseasca: „Nu pot sa fac lucru mai bun decat sa ma ingrijesc de Sfanta Biserica”. Si-atunci cine ne va mai arata minunea?